RL: Summitul NATO. Nu tocmai succesul trâmbiţat

Preşedintele României, Klaus Iohannis a declarat că „Summitul NATO care s-a încheiat constituie un moment foarte important pentru Alianţa şi România. Pot spune, cu certitudine, că a fost un summit de succes pentru România”. Preşedintele nu poate fi contrazis dintr-un singur punct de vedere: România nu s-a întors cu mâna goală de la Varşovia pentru că nimeni nu poate fi lăsat complet pe dinafară la un astfel de summit, dar nu putem vorbi în nici un caz despre atingerea „tuturor obiectivelor”. Dimpotrivă, există semne îngrijorătoare care vin dinspre aliaţii occidentali, în special dinspre cei europeni, care indică faptul că România va mai trebui să aştepte mult până să îşi vadă atinse obiectivele de securitate la Marea Neagră. O bună indicaţie în acest sens este că fără sprijin american masiv, nu le obţineam nici pe acestea, scrie RomaniaLibera.ro.

Contextul în care s-a desfăşurat summit-ul de la Varşovia a fost conturat pe de o parte de declaraţiile preşedintelui francez, François Hollande, care a afirmat răspicat nu numai că, pentru Franţa, Rusia nu reprezintă un adversar şi nu constituie o ameninţare”, ci chiar că „NATO nu are nicidecum vocaţia de a influenţa relaţiile pe care Europa trebuie să le aibă cu Rusia” şi declaraţiile preşedintelui Barack Obama, care afirmase în aceeaşi zi că prin acţiunile sale agresive din Ucraina, Rusia constituie o ameninţare clară la adresa securităţii europene. În condiţiile în care cel mai important scop al întregii adunări de la Varşovia era să răspundă la întrebarea „cum ne apărăm mai bine, ca Alianţă şi, în special, cum apărăm aliaţii de pe flancul estic de ameninţarea rusească?”, declaraţiile lui Hollande reprezentau un semnal clar că Franţa, împreună cu alţi câţiva prieteni, nu au nici un chef să apere Europa de Est, ba mai mult, că NATO n-are a se amesteca în „relaţiile Europei cu Rusia”. De partea cealaltă, desigur tabara care, în frunte cu Polonia şi din care făcea parte şi România, crede că există o ameninţară clară şi manifestă şi că NATO trebuie să se implice în „relaţia Europei cu Rusia”. Această din urmă viziune, fiind susţinută de Statele Unite şi Obama a prevalat, dar tensiunile nu sunt nici pe departe rezolvate. Pe această legătură tensionată între conciliatorismul sau, uneori, obedienţa unor europeni faţă de Rusia şi fermitatea celor care consideră că Rusia trebuie să primească un răspuns credibil şi puternic au stat şi discuţiile privind România.

 

Indiferent de cum vrem să împachetăm mediatic summit-ul de la Varşovia, adevărul brutal este că el s-a concentrat asupra apărării părţii de nord a flancului estic, adică Polonia şi statele baltice pentru că acestea sunt cele mai vulnerabile. La drept vorbind nu este vorba nici măcar de măsuri propriu-zise de apărare, cât de descurajare a unei eventuale agresiuni, de instalare a aşa-numitelor „tripwire”, firul roşu care, o dată călcat, ar trebui să declanşeze răspunsul Alianţei. Despre asta a fost vorba în mare la Varşovia şi asta s-a obţinut cu preţul menţionării de zeci de ori în Declaraţia finală, că NATO nu reprezintă o ameninţare la adresa Rusiei, că NATO doreşte dialog cu Rusia pe baze transparente şi că NATO rămâne deschisă amintitului dialog. Tot la drept vorbind, statele baltice şi Polonia sunt în continuare cele mai vulnerabile la un posibil atac, unii „realişti” susţinând că sunt de neapărat şi că prin urmare, aliaţii nici nu ar trebui să mai joace această mascaradă a apărării balticilor. Bineînţeles, dacă nu ar fi dispusă să apere statele baltice, NATO şi-ar pierde în următorul moment raţiunea de a fi – „toţi pentru unul şi unul pentru toţi” – şi ar dispărea de fapt ca alianţă defensivă. Ruşii ştiu bine acest lucru şi de aceea sunt extrem de agresivi în regiune cu survoluri repetate ale spaţiului aerian al celor trei state, concentrarea de trupe în regiune şi exerciţii „spontane” şi neanunţate, menite să crească incertitudinea şi sentimentul de asediu. De aceea era nevoie de un răspuns urgent de descurajare şi o parte a acestui răspuns a fost desfăşurarea „permanentă, dar rotaţională”, începând de anul viitor a celor patru batalioane (între 800 şi 1200 de militari) pe teritoriul celor patru ţări. Aceasta a fost decizia ferm stabilită, anunţată la Varşovia şi dincolo de aceasta, orice altceva trebuie luat ca bonus. Ca să vedem că nici măcar aceasă hotărâre nu a fost luată cu uşurinţă, trebuie amintit că iniţial s-a vorbit de cinci batalioane, dar pentru cel de-al cincilea nu s-au găsit nici soldaţi, nici „naţiune-cadru” dornică să-l conducă. Dintre cele patru, unul va fi condus de americani, în Polonia, unul de canadieni, în Letonia, unul de britanici în Estonia şi unul de germani în Lituania. Altfel spus, din 28 de aliaţi, trei provin din „anglosferă” şi numai unul din Europa Continentală, Germania, care are legături istorice cu spaţiul baltic. Unul din bonusuri fost participarea în premieră a Suediei şi Finlandei la summit şi dispoziţia acestor două ţări neutre de a lua parte la operaţiunile de descurajare, semn că nu numai est-europenii sunt îngrijoraţi de agresivitatea rusă, ci şi nordicii.

 

Citiţi mai mult AICI